Ciudat fior nocturn .
Cauza : încă necunoscută .
Senzația : similiară unei bucați de lemn roasă de carii .
Efecte : neliniște și compasiune .
Evoluția : prezentată ulterior .
Amurgește în mine o pânză de păianjen . Ea și-a început de dimineață construcția , dar timpul necesar finalizării a fost mai lung decât cel preconizat . Sau poate că totul n-a fost fortuit și că premeditarea prelungirii a fost strategică pentru a mă deruta . Eu voi fi puternică , n-o voi lăsa să-mi strice ultimele două săptămani liniștite însă sunt conștientă de faptul că o vulnerabilitate mare și o clipă de neatenție ar conduce inevitabil la dărâmarea a tot ce am construit până acum asemenea unui joc de domino.
Construisem din nisip căsuțe , nu castele ; mici , rezistente și călduroase .
Mă aflu în postura în care risc să primesc vizita neașteptată a unui val și declicul se produce – căsuțele mele vor fi luate de apă , se vor contopi în spumă și se vor răspândi în larg .
Vreau să sparg valurile , să văd cum ies cioburi de sticlă verde din ele , iar la final vreau să șlefuiesc smaralde . Le voi opri înainte să-mi distrugă teritoriul și le voi transforma în aliatele mele.
Voi reuși . Reușesc .
Oase pocnite , mușchi obosiți , cearcăne îndurerate , mișcări sacadate și jaluzele trase peste cornee . Mă dor , ea coase.
Ochi nucării pierduți în durerea refuzului și buze uscate scăldate în negura abandonului . Mă dor , ea continuă să coasă .
Olfactiv stimulat de vise putrezite și speranțe mucegăite . Mă doare , ea are încă acul în mână .
Câteodata se oprește din cusut și ințeapă , atacă pe două fronturi . Câteodată ucide .
Mă obișnuisem deja cu habitatul meu minunat și cu modul meu de viață imperturbabil , dar imbecilă să fi fost să-mi fi imaginat că va dura o eternitate .
De fapt , ea chiar va dura o eternitate dacă voi reuși să mă controlez, dar acest infinit senin care mă cheamă si mă atrage va fi presărat și cu mâhnire , compasiune și frustrare .
N-o să pot face nimic pentru ei , sunt prea mulți , iar cei din care descend sunt și mai mulți, mai insensibili , mai iresponsabili și mai haini.
Aș vrea să-i apăr , dar îmi simt forța atât de nesemnificativă în comparație cu intensitatea durerii lor . Aș vrea să-i pot mângâia măcar o secundă , dar acest spațiu limitat îmi interzice accesul la toți . Aș vrea ca măcar pentru o clipă să le transmit frânturi din viața mea fericita , dar ei sunt mulți și împrăștiați , iar eu unică și izolată.
O să pot face insă ceva pentru ei – îmi voi aduna toate gândurile cât de des voi reuși , le voi împleti și le voi lega cu o fundă albă și apoi le voi ridica .
Destinația : îngerii lor .
Nu-mi e suficient , dar voi avea încredere în consecințele contemplării și rugii mele sincere.
Nicicând nu va suficient ; ca ei se nasc zilnic milioane și se duc în pământ tot atâția .
Voi reuși să trec prin pânza de păianjen , dar n-o voi rupe nicicând pentru că sorgintea ei e de natură oțelică , iar forța mea fizică e neglijabilă .
…
Cioc cioc!
” – Salve ! Sunt Pânza Resemnării , pot intra? ”
” – Numai însoțită de conștiință . Ia loc. ”
