Acţiune – Reacţiune

Observ fericită că propria viaţă e principala sursă de inspiraţie pe care o am pentru simplul meu blog şi singura mea fustrare e aceea că nu-mi găsesc mereu cuvintele pentru a o descrie întru totul . Bineînţeles, asta e imposibil , dar simt că nici măcar într-o mică parte nu pot să relatez amalgamul de idei , fiori si senzaţii care-mi străbat trupul şi sufletul odată cu scurgerea fiecărei secunde pe obrazul ceasului vital .
E fantastic să-ţi găseşti un echilibru care să-ţi dirijeze viaţa . Echilibrul e un birjar priceput , cel mai dibace dintre toţi , dar căluţul pe care îl coordoneză trebuie să fie hrănit cu un amestec omogen din dorinţă şi voinţă . Existenţa celor două elemente retează astfel posibila apariţie a eşecului şi a nefericirii şi conduc la atingerea destinaţiei dorite.
Te-ai întrebat vreodată care e destinaţia ta? Cel mai simplu şi negândit răspuns este moartea , dar eu mă refer la destinaţia la care trebuie să ajungi atâta timp cât pulsul îţi confirmă încă şederea în aceasta existenţă. Spirit vesel , încredere , optimism.. îţi sunt cunoscute noţiunile? N-ai vrea să faci din ele o constantă ? La fel ca în fizică – tu nu o să ai o constantă de frecare , de elasticitate , ci de spirit . Măret scop, dar nu imposibil .
Ştii senzaţia aia pe care o ai atunci când soarele îţi dezmorţeşte trupul după vreo câteva ore petrecute in frig? Aşa mi se întâmplă mie când găsesc o persoană care să-mi înţeleagă trăirile fără să fiu nevoită să i le explic , pentru că sunt conştientă de posibilul eşec.
Revenind la viaţa mea , pot să-i dau ca trăsătură principală , definitorie- energia , la care anexez cu uşurinţă naturala sensibilitate . E extraordinar să te trezeşti dimineaţa cu zâmbetul pe buze şi dorinţă de răspândire a lui , în aburii visului păgân încă fiind . Într-o lume haotic de diversă , propria condamnare vine de la încarcerarea optimismului şi a respingerii zâmbetelor . E suficient să realizezi asta şi viaţa ţi se poate schimba radical .
Zâmbetele transformă stări , metamorfozează cea mai afurisită tristeţe într-o afrodisiacă poftă de viaţă şi nu costă nimic . Dar nu ştim să profităm de acest mare privilegiu pe care ni-l oferă esenţa propriei existenţe şi ratăm lucrurile cu adevărat importante . Atât de simple si totuşi atât de încărcate , atât de profunde ..
Ştii că dincolo de orice zâmbet e un gând bun, şi ce mic dejun mai bun pentru ego decât un influx de altruism ? E absolut încântător să simţi cum modificarea feţei tale în drumul spre zâmbet are ca rezultat cert un răspuns bazat pe aceeaşi mimică . Interesant schimb de figuri , nesofisticat şi revitalizant.
Pentru mine , asta e viaţa fericită – cu surplus de zâmbete , pozitivitate stabilă , meditaţie şi agitare productivă . Răni , dureri şi tristeţe – vor fi uşor depăşite şi îşi vor adjudeca titlul de “campioane ale abandonului şi trecerii în spaţiul uitării ” , iar plictisul care pentru mine reprezintă o formă de dispreţ pentru propria persoană , un atac la evoluţie , nu-şi va croi nici el drum în viaţa ta. Transformă-ţi energia într-un burete care să le poată absorbi pe toate şi să nu te lase să te împiedice să ajungi la destinaţie .
Caută în tine izvorul infinit al liniştei adânci , combină-i apa cu energia dimineţii şi fii tu propriul tău birjar . Şi să nu eziţi nicicând să arunci o privire caldă ; ea va ţese încredere în ochii celuilalt , iar răspunsul pe care ţi-l doreşti va veni fără întârziere : un zâmbet pentru o zi nouă sub atenta supraveghere a paznicului universal .

Luptă .

Azi a sunat la 6:56 , i-a fost milă de mine şi mi-a permis să mai lâncezesc 10 minute în patul care nu rezistă tentației de a scârțâi la cea mai mică întoarcere a mea . Mi-am dat seama azi , totuși , că viața mea ar fi la fel de liniștită și frumoasă și fără să-mi dorm nopțile într-un pat moștenit de la bunica.
Ticăitul lui m-a transformat continuu . A fost un meşter mai bun pentru mine decât a fost Geppetto pentru micul Pinnochio , ştiu sigur asta . Nu m-a şlefuit incă prea bine , mai am nevoie de finisaje , dar felul în care a modelat materia brută îmi dă speranţe mari pentru viitor .
Primele bătăi ale sale au semnalat o nouă prezenţă pe Pământ acum optsprezece ani, patru luni şi douăzeci şi cinci de zile; interesantă apariţie . Mai apoi , secundele m-au ajutat să cresc , mi-au dat avânt să mă înalţ spre infinit şi să mă dezvolt în salturi . Lui nu cred că-i place liniaritatea şi ca să fiu sinceră , nici pe mine nu m-a încântat prea des.
Cu spirit ludic , m-a crescut sub aripa lui mereu dornică de zbor şi mi-a arătat ce înseamnă să pluteşti ; fantastică senzaţie .
Cu aceeaşi răbdare de neclintit , m-a lăsat să mă lovesc cu capul de zid şi m-a ajutat să văd şi dincolo de rezultatul fizic care era , de cele mai multe ori , un cucui ţanţoş şi colorat în nuanţe de purpuriu vinovat .
Cu suflu fragil , mi-a indus acea sensibilitate şi a făcut-o de neclintit , de neatins, în ciuda minutelor dure ce lăsau urme vitregi în sufletul meu .
Cu zâmbet sofisticat , mi-a demonstrat că el nu e duşmanul meu , ci e cel mai puternic tovarăş pe care l-aş putea avea în drumul meu spre cunoaştere .

Am traversat ape împreună – el nu m-a lăsat sa ma înec . Mi-a creat un vârtej , mi-a indus iluzia unei scufundări , dar ştia dinainte scopul acestei uneltiri – eu aveam să învăţ să vâslesc singură , fără ajutor din exterior , doar cu propriile mâini în care nu credeam până deunăzi .
M-a aruncat în mijlocul unei tornade şi m-a făcut să mă tem pentru siguranţa mea , dar şi de această dată cunoştea cu exactitate rezultatul acestei provocări – eu aveam să învăţ să sap singură în subteran şi să-mi fac un locşor care să mă ferească de pericolul iminent.
M-a aşezat în mijlocul unui cerc de foc , dar n-a vrut să mă ard ; ştia că sunt o luptătoare şi aveam să-mi creez singură propriul scut care să mă ferească de flăcări .
Şi iată ca nu sunt încă cenuşă .

El a făcut din mine ceea ce sunt azi sau ceea ce arat azi .
Am fost şi voi rămâne bucata lui de plastilină până la ultima particulă de nisip scursă din clepsidră , dar voi simţi nevoia la un moment dat să schimb rolurile . Curajul n-a fost întotdeauna trăsătura mea definitorie , am lăsat alte sentimente şi senzaţii să mă domine , dar asta nu mă împiedică să vreau să preiau frâiele propriului meu destin .
Nu voi duce o luptă uşoară ; el are de partea lui întreg Universul , eu mă am doar pe mine . Şi totuşi îmi place să cred ca voi juca în jumătatea mea de teren pentru ceva timp ; pentru exact atâta timp cât să acumulez nişte informaţii esenţiale pe care să le pot transmite mai departe .
S-ar putea să greşesc atunci când îndrăznesc să mă încumet la o asemenea luptă , dar am fost mereu sub incidenţa impulsivităţii , iar cea din urmă mi-a fost adesea favorabilă. Si ca să citez filozoful , dac-o să câştig, o să câştig totul ; dac-o să pierd, n-o să pierd nimic .

A venit timpul să lupt împotriva timpului . Voi vâsli , mă voi ascunde în pivniţă şi-mi voi scoate şi scutul pentru victorie , aşa cum m-a învăţat chiar el .
Ironic , ah?!

Contraste .

Ciudat fior nocturn .
Cauza : încă necunoscută .
Senzația : similiară unei bucați de lemn roasă de carii .
Efecte : neliniște și compasiune .
Evoluția : prezentată ulterior .

Amurgește în mine o pânză de păianjen . Ea și-a început de dimineață construcția , dar timpul necesar finalizării a fost mai lung decât cel preconizat . Sau poate că totul n-a fost fortuit și că premeditarea prelungirii a fost strategică pentru a mă deruta . Eu voi fi puternică , n-o voi lăsa să-mi strice ultimele două săptămani liniștite însă sunt conștientă de faptul că o vulnerabilitate mare și o clipă de neatenție ar conduce inevitabil la dărâmarea a tot ce am construit până acum asemenea unui joc de domino.
Construisem din nisip căsuțe , nu castele ; mici , rezistente și călduroase .
Mă aflu în postura în care risc să primesc vizita neașteptată a unui val și declicul se produce – căsuțele mele vor fi luate de apă , se vor contopi în spumă și se vor răspândi în larg .
Vreau să sparg valurile , să văd cum ies cioburi de sticlă verde din ele , iar la final vreau să șlefuiesc smaralde . Le voi opri înainte să-mi distrugă teritoriul și le voi transforma în aliatele mele.
Voi reuși . Reușesc .
Oase pocnite , mușchi obosiți , cearcăne îndurerate , mișcări sacadate și jaluzele trase peste cornee . Mă dor , ea coase.
Ochi nucării pierduți în durerea refuzului și buze uscate scăldate în negura abandonului . Mă dor , ea continuă să coasă .
Olfactiv stimulat de vise putrezite și speranțe mucegăite . Mă doare , ea are încă acul în mână .
Câteodata se oprește din cusut și ințeapă , atacă pe două fronturi . Câteodată ucide .

Mă obișnuisem deja cu habitatul meu minunat și cu modul meu de viață imperturbabil , dar imbecilă să fi fost să-mi fi imaginat că va dura o eternitate .
De fapt , ea chiar va dura o eternitate dacă voi reuși să mă controlez, dar acest infinit senin care mă cheamă si mă atrage va fi presărat și cu mâhnire  , compasiune și frustrare .
N-o să pot face nimic pentru ei , sunt prea mulți , iar cei din care descend sunt și mai mulți, mai insensibili , mai iresponsabili și mai haini.
Aș vrea să-i apăr , dar îmi simt forța atât de nesemnificativă în comparație cu intensitatea durerii lor . Aș vrea să-i pot mângâia măcar o secundă , dar acest spațiu limitat îmi interzice accesul la toți . Aș vrea ca măcar pentru o clipă să le transmit frânturi din viața mea fericita , dar ei sunt mulți și împrăștiați , iar eu unică și izolată.
O să pot face insă ceva pentru ei – îmi voi aduna toate gândurile cât de des voi reuși , le voi împleti și le voi lega cu o fundă albă și apoi le voi ridica .
Destinația : îngerii lor .
Nu-mi e suficient , dar voi avea încredere în consecințele contemplării și rugii mele sincere.
Nicicând nu va suficient ; ca ei se nasc zilnic milioane și se duc în pământ tot atâția .
Voi reuși să trec prin pânza de păianjen , dar n-o voi rupe nicicând pentru că sorgintea ei e de natură oțelică , iar forța mea fizică e neglijabilă .
…

Cioc cioc!
” – Salve ! Sunt Pânza Resemnării , pot intra? ”
” – Numai însoțită de conștiință . Ia loc. ”